Apocalipsa 2011 printre alte Apocalipse de prost gust!

In momentul în care mă gândesc la Apocalipsă, creștin fiind ar trebui să mă gândesc instinctiv la pasajele din Biblie care explica cu lux de amănunte despre ce este vorba. Dar nu! Primul lucru care îmi vine în cap, probabil și din motive de cultură cinematografică este o ciupercă de detonare atomică, o explozie uriașa, un vulcan, lava multă și, de ce nu, un mic cutremur la sfârșit ca să scufunde ce a mai rămas. Asta este viziunea mea și am să descriu la sfârșitul postării motivul confidenței.

Am fost asaltat de când mă știu de apocalipse iminente sau mai puțin iminente. Când eram mic, țin minte că am auzit despre Nostradamus. Michel de Nostredame după numele din buletin este un exemplu de vizionar deștept, probabil ușor complexat ce trece de la meseria de tămăduitor sau farmacist (în funcție de necesitați) la cea de clarvăzător. Acesta prevede o carte întreagă, Les Propheties pe numele ei, plină de evenimente ce se vor întâmpla atât de mult în viitor încât nici nu știu pe cine ar fi interesat la momentul respectiv. In tot cazul, cartea apărută în 1555 este una dintre cele mai printate cărți din lume și ii aduce acestuia adevărați acoliți ce primă grijă aveau în zi căscatul gurii cu interes la orice sporovăia clarvăzătorul. Noțiunile cărții sale sunt interpretate și răstălmăcite chiar și în zilele noastre și anunță mereu ulterior evenimentelor că Nostradamus le-a prezis. Asemenea Clarvăzător mai rar! Probabil că una dintre micile frustrări ale acestuia, ce au contribuit vădit la dezvoltarea ideilor terminale, s-a datorat și faptului că nu el a inventat roata, ci Rodulfus Glaber, un călugăr ce s-a ocupat în jurul anului 1000 cu istoria Franței și cu însămânțarea panicii în lume anunțând frecvent cate o apocalipsa iminenta.

William de Normandia sau William Cuceritorul, fără sa-și dea seama a terorizat începutul secolului XI cu agresiunea împotriva englezilor, nașterea unei limbi cu totul noua, dar și cu a sa cărticică: Domesday book, o relatare exactă de război, cuceriri și finanțe monahale. Săracii oameni care au deschis cartea, din prostie sau din grabă au înțeles la fel ca mine DOOMsday book și au început să tragă concluzii pripite din metaforele folosite de rege, una dintre cele mai importante fiind că vine sfârșitul lumii! Din nou!

Si anul 1666 a creat valuri, în special în Anglia, unde furia maselor încurajate de faptul ca oricum or să moară au demis regele, l-au executat și și-au ales un alt lider care sa-i ducă în condiții de buna stare pe lumea ailaltă.

Un alt caz celebru îl reprezintă și omul de știință Isaac Newton ce, lovit de celebrul măr prea tare, s-a lansat în calcule științifice după citirea din scoarță în scoarță a Bibliei. Astfel extrăgând din diferite pasaje cifre “cheie” pentru propria ecuație acesta a prezis, pardon a calculat, că sfârșitul lumii nu v-a veni mai devreme de 2060. După spusele acestuia a făcut acest calcul pentru a demonstra o data și pentru totdeauna ca nu toți neaveniții ce cântă sfârșitul lumii sunt meritorii și că nu ar mai trebui ascultați. Pe de o parte el avea dreptate să liniștească spiritele, dar intrând in hora a trebuit sa joace și astfel nu s-a lăsat pana nu a prevestit și el ceva.

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea începe sa tulbure apele încă din 1833, când William Miller are o revelație fatalistă despre ce credeți? DA! Exact asa este, vine apocalipsa! Si nu oricând, ci fix în 1843! Doar ora nu se știa, în rest totul era clar. Nici până în ziua de astăzi nu s-a renunțat la slogan, doar s-a amânat un pic deznodământul omenirii cu câțiva ani.

După ce câțiva șefi de stat au prezis apocalipsa anumitor etnii, luând ad literam voința popoarelor de a ieși de sub jugul evr… (pardon, n-am voie sa zic conform legislației europene) sau de sub tirania regala clarvăzătorii s-au potolit cu viziunile, atenția fiind considerabil atrasa de evenimente cu efect terminal imediat.

Dar totuși vremurile tulburi ale celui de-al doilea război mondial nu au afectat chiar pe toată lumea. Astfel a mai evoluat încă o teorie interesanta vis a vis de apocalipsă. Si anume aceea ca vom fi exterminați de extratereștrii veniți chitiți pe război și pe cucerire. Apogeul, din punctul meu de vedere a fost atins în 30 octombrie 1938, când cartea lui Herbert George Wells “War of the worlds” a fost povestită prin intermediul radioului. Americanii cu urechile ciulite la cutia din perete au auzit, în loc de știri o poveste despre niște “tripozi” căzuți din cer ce rad tot în calea lor ajutați de cracii lungi și ochiul emițător de laser. Aceștia, după cum este și normal de altfel, au pus mâna pe telefon și au sunat la politie. Cum organul statal nu a reușit sa-i calmeze, neștiind în mare parte despre ce este vorba oamenii au fugit care încotro din fata prăpădului. Timp de săptămâni toate ziarele din SUA numai despre evenimentul respectiv au vorbit arătând cu degetul cât de periculos este radioul și cum ar trebui scos din perete și pus pe foc degrabă. Unul dintre ziare a ajuns și pe scările Reichstagului, unde Hitler probabil a rupt un scaun de la atâta râs, văzând cam cât de deștept este posibilul inamic.

Y2K a fost alintată apocalipsa din anul 2000 ce prevedea coruperea sistemelor informatice, căderea finanțelor, guvernelor și, de la atâta anarhie de om se va alege sigur praful și pulberea. După cum cunoaștem de altfel bine cu toții nu s-a întâmplat mai nimic ieșit din comun; computerele noastre nu au făcut dinți, nu au explodat și nici nu au fugit de acasă.

Enervată din cale afara că anul 2000 nu a adus nici măcar probleme de orar, omenirea și-a adus aminte de calendarul maiaș, ce prevede fix în data de 21 decembrie 2012 o apocalipsa de toată frumusețea: furtuni, cutremure, inundații masive, crăparea pământului, fulgere și tunete ce vor avea cu scop final iluminarea omului, ce după toate calculele nu va supraviețui sub nici o forma. Probabil iluminarea va veni pe lumea ailaltă, iar Pământul va răsufla ușurat că a scapăt în sfârșit de cel ce-l tunde excesiv de verdeață, ce-i face gauri în ozon și teste nucleare în ochiul de apă. Totuși, după o ecranizare de mare succes ce-l prezintă pe Dalai Lama cuprins de valuri și exasperarea subiectului prin toate canalele media omul de rând a devenit indiferent și chiar reticent la calculul maiașilor ce, fără de pix și foaie au îndrăznit să ne tulbure existenta cu aritmetica lor de trei lei.

Pentru a nu trece prea mult timp, iar omenirea să cadă în letargie și-n chefuială distinsul Harold Camping a decis să interpreteze și el un pic Biblia și a anunțat că în data de 21 Mai 2011 va începe apocalipsa. Oameni de bine din întreaga lume au trimis cecuri peste cecuri  întru ajutorarea omului de radio sa emită undele sale fataliste peste tot în lume. Nu de alta, dar să nu vina apocalipsa fără ca lumea să știe despre ea și să fie luata din greșeală prin surprindere. Astfel, Camping a strâns modesta suma de 72 milioane USD și a dispărut. Probabil că este plecat printr-un cătun african ce nu prinde semnalul GSM iar misiunea sa importantă de a avertiza toată lumea trebuie dusă la capăt. Sunt șanse mari, după calculele mele să fi început într-o țară însorită și fără acord de extrădare cu Statele Unite. Anumiți fataliști convinși au declarat ca nu pe 21 mai exact va avea loc apocalipsa, ci am înțeles noi greșit. Pe 21 începe. Acum cât ține nu ni s-a mai comunicat. Sunt mari șanse să mai trebuiască 72 de milioane USD pentru a elucida misterul.
Sfatul meu personal este ca dacă cineva totuși simte ceva să lase un comentariu astfel încât să ne avertizeze și pe noi ăștia mai nesimțiți de primejdia iminentă.

Astfel, după cum vă spuneam și la început, motivul confidenței este instigarea imaginației viitorilor profeți și oameni de bine. In acest sens  postez astăzi, 26 Mai 2011 fotografii cu tema apocaliptică în secțiunea Fotografii, galeria APOCALIPSA 2011. Asa că nu va mai rușinați și prevestiți ceva!

PS: Pentru a-mi duce datoria la capăt am să prevestesc și eu ceva, că doar și eu sunt om: adevărul gol goluț este că omenirea strigă lupul, iar când adevăratul lup va veni sigur nu avem sa fim pregătiți! Va urma …

Posted in Diverse | Leave a comment

Rallye București Istoric

Analizează trecutul și vei cunoaște viitorul – Sun Tzu

Este din ce în ce mai greu pentru români să înțeleagă ce am fost, sau mai bine zis cine am fost de-a-lungul timpului și ce vom deveni în caz că ne vom pierde definitiv interesul asupra subiectului. Oameni fără conștiință națională și fără căpătai, învățați de mici că valorile contemporane sunt cele aurii purtate deasupra cefelor late redesenează peisajul monden după propria lor asemănare.
Există totuși, deși rarisime și ceea ce putem numi minuni culturale cu caracter național. Fără complezență gratuită putem numi printre acestea Compania Automobilia, una dintre puținele entități din țara noastră ce au ca scop promovarea automobilismului românesc și a istoriei acestuia. In acest sens ieri, 21 mai 2011 a avut loc raliul de regularitate Rallye București Istoric, reeditare de succes a ediției din 1935. Organizat în doua grupe, Antebellum (<1945) și Classic (1946 -1981) raliul s-a bucurat de un real succes, câștigători fiind desemnați Răzvan si Carmen Bădulescu ce au concurat în prima categorie, pilotând un Fiat 1100 Torpedo din 1939 și Bogdan Golasiu si Cristian Gaspar la a II-a categorie, pilotând un Mercedes 350 SEL din 1979.

Concours des Voitures sans Chevaux

Apariția automobilului și implicit a automobilismului în România este o reacție naturală la starea de fapt a națiunii, a progreselor tehnologice, dar și a pasiunii câtorva pionieri. Începutul de secol XX surprinde țara noastră cu un patrimoniu considerabil de automobile dacă ne raportam la întreaga lume, dar sensibil mai mic decât marile puteri ale Europei. In aceste condiții o întrunire a 27 de posesori de automobil din 5 aprilie 1904 pune bazele a ceea ce va deveni ulterior, cu statutul de persoana morală “Automobil Clubul Român”. Primul concurs organizat nu a întârziat să apărară și astfel în data de 22 septembrie 1904 are lor primul raliu pe ruta București – Giurgiu – București. Deși au mai existat întreceri pe străzile din București, concursul susnumit poate fi considerat cu siguranță primul raliu oficial din țara noastră, câștigător fiind George Valentin Bibescu la volanul unui Mercedes , reușind o medie orară de 66 km/h.
Al doilea eveniment important a fost auto raidul ce are plecarea în luna aprilie a anului 1905 intre Galați și capitala veche a Persiei , Ispahan, uimind întreaga lume prin anvergură, dar și prin prezența elitistă. La acesta iau parte George Valentin Bibescu , Leon Leonida , Mihai Ferekide , Claude Anet (scriitor francez) însoțiți de doua femei Martha Bibescu și Maria Ferekide. Aceștia pleacă cu trei automobile decapotabile, transportând pe lângă personal și 28 de cufere, 15 bidoane cu benzina și 6 carabine. Finalizează ruta în luna iunie, iar peripețiile sunt transpuse în cartea cu numele “Persia văzută din automobil” de către Claude Anet, făcând-le cunoscute întregii lumi.


In 8 noiembrie 1906 se organizează și prima cursa de viteză (cursa kilometrului lansat) având loc pe Sos. Kiseleff special amenajată pentru eveniment intre Piața Victoriei și Bufet. Pe primul loc se clasează Leon Leonida cu un automobil Gobron de 60 cai putere.
In 19 noiembrie 1906 traseul București – Giurgiu – București se definitivează ca circuit de tradiție fiind câștigat de data asta de Jean Camarasescu, pilot al unui automobil marca Mercedes obținând o medie orară de 82 km/h. Alături de acesta au mai participat la concurs George Valentin Bibescu (Mercedes), Ion Maican (Hubert), Leon Leonida (Gobron) si Ion N. Lahovari (Berliet).
Anul 1906 aduce pentru români și primul podium internațional câștigat de ilustrul Ion Maican, clasându-se pe locul trei în cursa de viteză în coastă organizată în Franţa la Chateau Thierry. Automobilul folosit a fost unul de origine franțuzească cu o putere de 60 cp, construit de Tourand.
Prima cursa “de regularitate si constatarea consumațiunei” ia loc în 26 octombrie 1908 pe ruta București – Pitești – București și este câștigat de Leon Leonida ce concurează pe un automobil Pipe de 18 CP, consumul înregistrat la final fiind de 25 l / 100 km.
Intre 1926 și 1929 au loc evenimente automobilistice importante ce contribuie la creșterea prestigiului piloților români. Astfel se pot enumera:

  • recordul obținut pe distanta București – Paris – București, de echipajul H. Manu – N. Constantinescu, cu un Buick, în 103 ore, cu o medie de 53,4 km/h;
  • realizarea Turului Automobilistic al României de către Alexandru Berlescu, ce, folosind un automobil marca Oldsmobile a parcurs în 50 de ore 2.447 km, cu o medie orară de 49 km;    -Alexandru Racoviță folosind un automobil marca Steyr de 1.600 cm3 și George Ghica folosind un Buick au concurat în raliul Monte Carlo cu alți 50 de automobiliști și s-au plasat pe locurile onorabile cinci, respectiv treizeci;
  • George Valentin Bibescu ia parte la auto raidul Africii pe ruta Dar es Salaam – Congo – Sahara – Nigeria – Algeria – Maroc – Paris.
  • primul loc obținut de E. Urdăreanu în prima ediție a raliului San Remo, la bordul unui Fiat 520 pe un traseu de 3.057 de km
  • Marin Butculescu folosind automobil un Steyr XII câștigă Marele Premiu al ACRR desfășurat pe o distantă de 2.000 km, iar ulterior, pilotând un Buick Spitzer, câștigă cursa de coastă de la Avala
  • în cadrul celebrei curse de 24 de ore de la Le Mans participă frații George si Matei Ghika, pilotând un automobil marca Chrysler și obtin locul 4 în clasamentul general
  • Henry Manu, Alexandru Racovita si Jean Olanesc pornesc în raliul Monte Carlo al anului 1929 și termină pe locul 11 din 80 de participanți.
  • Jean Calcianu, reface după propria pricepere un Bugatti type 37 și învinge în cursa de la Miramas (Bouches du Rhône – Franța) piloții, dar si automobilele lui Ettore Bugatti, în proba de “un kilometru lansat”, cu o medie orara de 173,6 km;

In anii care vin, românii doboară recorduri pe trasee de raliu cum ar fi București – Paris, Nürnberg, cupa Alpilor s.a.m.d. Dintre toți însa se remarcă Petre Cristea ce aduce marelui constructor Ford prima victorie în circuitul de la Monte Carlo, la bordul unui Ford V8 și astfel devine legendă.

Mă opresc aici cu trecerea în revista a marilor evenimente automobilistice romanești antebelice și interbelice cu speranța că am reușit să desenez atât prin poze cât și prin cuvinte un tablou ce nu merită uitat sau ignorat. De asemenea sper ca, vizualizâd acest tablou meritele raliurilor de epocă din țara noastră sa fie percepute corect și la adevărata valoare.

Mulțumesc cu acest prilej Companiei Automobilia pentru promovarea bunului gust împreună cu acest sport nobil numit automobilism.

Toate bijuteriile pe patru roți participante la eveniment se găsesc în secțiunea Fotografie, galeria RALLYE BUCUREȘTI ISTORIC.

Va urma …

Posted in Diverse | 2 Comments

Biserica Fundeni – Frunzănești și istoria Familiei Gerassy

Am să fac cum face toată lumea și am sa încep cu începutul. Biserica ruină din Fundeni – Frunzănești am găsit-o din întâmplare cautând locuri interesante, după cum mai fac de obicei pe Google Earth. Am găsit un loc pe hartă ce nu ar fi spus mare lucru fără ca alții înaintea mea să nu ajungă acolo și să posteze fotografii cu Biserica. Intrigat de gradul de distrugere, de lipsa de informații despre zonă, dar și de ușurința cu care am bănuit că pot ajunge acolo am purces la drum. Simplu ca buna-ziua a fost: Cernica, Tânganu, Fundeni. Până aici a fost totul bine, iar după un pic de agitație prin sat am găsit și Biserica. O curte mare, îngrădită frumos, cu intrarea pe sub Clopotniță, domină extremitatea nord nord estică a satului și găzduiește ruinele Bisericii, ale cavoului familiei Gherassy și o singură cruce de mormânt pe latura nordica.

Detaliile ce urmează sunt obținute cautând acul în carul cu fan în mare parte. Ca în meseria de detectiv am început să-mi formez scenariul și să-mi pun întrebări. Pentru a afla mai multe detalii despre soarta Bisericii ar trebui să aflu mai multe despre soarta Familiei. Este o adevărată aventura virtuală să cauți istoria familiei Gerassy (Gherassy sau Gherase, banuite a fi una si aceeasi) din doua motive principale: informațiile sunt foarte puține, iar acolo unde apar vorbesc despre doua localități și aparent doua familii diferite. Ioan (Emanuil) S. Gherassy, un grec ce a obținut statutul de boier investind în fabrici de alcool în jurul Bucureștiului și J.S. Gerassy cel care a ctitorit Biserica din Fundeni. Despre urmașii primului nu am reușit să descopăr inițial decât că, la un moment dat a avut un băiat, cu numele Nicolae. Uitându-mă pe placa memorială din Fundeni descopăr ca J.S. Gerassy a avut 4 copii: Maria, Theodor, Mihail și Nicolae. In ambele cazuri Nicolae este ultimul care apare ca administrator a ultimelor proprietăți ale familiei. De aici se desparte și mai tare firul, întrucât fiul lui I.S. Gherassy apare că pierde toată averea în urma problemelor financiare din 1905 către un anume Stan Vasile, iar fiul lui J.S.. Gerassy apare, în versiunea bisericii ca datornic la Paris și vinde totul către avocatul Dumitru Mavrodin. Atât că mai exista o versiune și anume cea a primăriei în care J.S. Gerassy apare ca datornic și silit să îndepărteze proprietățile către același avocat. Pentru a restrânge iarăși firul trebuie să menționez că am mai mare încredere în evidențele și minuțiozitatea Bisericii decât în cea a primăriei de astăzi.

Un alt indiciu important este acela scris pe una dintre fațadele monumentului mortuar al familiei: Nicolae, ca ultim fiu aduce în 1870 toți membri familiei pentru a fi îngropați în aceeași criptă. In 1888 se ridică monument de marmură pentru cinstirea memoriei familiei, fapt ce denotă încă bogăția familiei pe de o parte, dar și faptul ca J.S. Gerassy nu locuia în zona, ci a fost adus spre depunere în cripta din alta parte. Anul 1905 este iarăși un an comun. Ambii Nicolae dispar din tabloul familiei diferit, dar cu efecte comune. Fiul lui I.S. Gherassy pierde averea familiei din cauza unor probleme financiare legate de fisc, dar și persoane particulare și se mută în București, pe strada Gherassy nr.2, unde mai exista la vremea respectivă conacul familiei, astăzi un bloc comunist de 10 etaje în cartierul Colentina. Se precizează că nu a mai trăit mult după mutare, nelăsând în urma nici un moștenitor. Cât despre fiul lui J.S. Gerassy se știe sigur că moare în același an, fiind înmormântat alături de familie. Se poate observa pe criptă faptul ca textul este scris înghesuit, parcă fără întrerupere și descrie faptul ca Nicolae a fost înmormântat acolo cu fast, lăsând în urmă o cariera politică, dar nici un moștenitor. Pentru a crea și mai tare impresia că cei doi sunt de fapt unul și același în Biserica satului din Gherăseni, Buzău, apare în 1875 pomelnicul în care sunt pomeniți ca părinti ai satului Simeon și Maria, iar în continuare, printre alții Teodor și Mihail. Coincidenta de nume și date este atât de mare încât eu unul tind să cred că de fapt este vorba despre aceeași familie de boieri ce au stăpânit la un moment dat moșii în mai multe zone din estul Bucureștiului, atât înspre Buzău cât și spre Călărași.

Știind toate detaliile de mai sus, putem aprecia mai bine ctitorii Biserici, pe cei ce i-au urmat, dar și realizările acestora.

Biserica a fost construită nu cu mult înainte de 1850 și a asistat probabil la mai multe cutremure, dar și la cel puțin o încercare de reconstrucție defectuoasa. Corpul căzut în fata Bisericii este construit din beton și probabil că, atunci când a fost așezat pe structura de cărămidă aceasta nu a reușit să-l susțină. De asemenea în interiorul Bisericii se găsesc alte elemente reconstruite din beton.

Cavoul familiei Gerassy pare și el modern pentru vremea respectiva și prezintă ca puncte de sprijin patru picioare de leu. In timpul lui de glorie, sarcofagul prezenta 4 obeliscuri de marmură și mai multe statui. Astăzi, devastarea este evidenta și la nivelul criptei. Obeliscurile sunt ori împrăștiate ori lipsă, statuile nu mai exista la locul lor, iar cripta în sine este goală și cu porțile larg deschise. Se spune prin zona că osemintele familiei au fost aruncate prin curtea bisericii de către profanatori locali în căutarea obiectelor cu care aceștia fuseseră înmormântați. De atunci, zic cei din zonă, biserica a fost de mai multe ori pe punctul de a fi reconstruită, dar fără succes.

Singura Biserică activa în zona a fost construită tot de familia Gerassy un pic mai în sud, aceasta fiind și ea în curs de reamenajare.

Fotografiile sunt inspirate de tehnica secolului nouăsprezece și înfățișează Biserica și cripta familiei Gerassy. Ele pot fi văzute în secțiunea Fotografie, galeria BISERICA FUNDENI – FRUNZĂNEȘTI.

Posted in Jurnal de călătorie | 5 Comments

Mikey’s secret lab

Toată lumea a ajuns la un moment dat în viată la service. Invariabil drumurile din România transformă ca prin magie bucșe, pivoți, amortizoare și flanșe din cauciuc dur și aliaj în gumă de mestecat. Companii cu cifre de afaceri uriașe investesc în tehnologie de ultima generație pentru a crea piese din ce în ce mai rezistente atât timp cât sunt considerate în anumite țări consumabile. In schimb, probabil ca reacțiune fireasca străzile din țară se opun parcă din ce în ce mai tare stării de bine a articulației noastre. Striațiile, gropile, hârtoapele și chiar și valurile și tăieturile create de asfalt, acolo unde este cazul, conspiră eficace la perpetuarea drumului nostru, în teorie, către service.

Service-ul este în consecință locul unde ne trebuie prieteni, unde oameni de bine (sau nu) își au sălașul și ne scapă de frământările și enervările produse de diversele zgomote care apar apoteotic în mașinile noastre. La unii mai des, la alții mai rar, vizitele la mecanic sunt în general prilej de supărare. Bani cheltuiți, timp pierdut și în final nu facem altceva decât să plecam cu mașina mai departe pentru a o strica la loc. Exista totuși și acei câțiva, care au reușit să-și formeze prieteni printre mecanici și se pot declara oameni fericiți într-o oarecare măsura. Eu sunt unul dintre ei! Sunt conștient că mă duc sa-mi vizitez un prieten ce nu-mi va schimba niciodată injectoarele în loc să-mi curețe bujiile. De aici încolo intervine reversul medaliei, drama oamenilor de calitate, care-și fac munca cum trebuie, nu fura, nu mint, au caracter și cu toate astea societatea și/sau soarta îi fac să muncească 12 ore pe zi, uneori în condiții de neacceptat pentru unii dintre noi, și pentru ce? pentru venituri care să le acopere doar speranța de viată și să le permită să existe împreună cu noi pe suprafața asfaltată a Pământului. Din păcate cazul poate este unul general valabil. Poate sunt 1000 sau 100.000 de oameni la fel, care trăiesc alături de noi, îi vedem, dar nu-i putem ajuta asa cum, în sufletul nostru ne-am dori să o facem. Poate nu din altruism sau dintr-o bunătate exacerbată, ci din instinctul primar de a ne dori oameni buni pe lângă noi și mecanici de treabă pe lângă mașinile noastre.

Va urma … sigur!

Albumul complet se găsește în secțiunea Fotografii – MIKEY’S SECRET LAB

Posted in Diverse | Leave a comment

Tuning Show 2011, București

Există două posibilități: prima ar fi că, grăbit fiind nu am observat toate detaliile, iar a doua, care cred că ar fi de altfel și cea mai plauzibilă, este că salonul a fost în cel mai bun caz modest. Dacă acum câțiva ani erau prezente destule mașini astfel încât să ambuteieze spațiul din halele Romaero, anul acesta eu sunt un pic dezamăgit. Desfășurat la Romexpo, salonul a găzduit pe 2 niveluri mașini atât de puțin inedite încât am reușit să dau 2 ture pe la fiecare stand și să ajung brusc la o concluzie sumbră: am terminat, pot pleca. Sumbră a fost concluzia mea întrucât am plecat spre salon plin de speranță și cu entuziasmul că am sa mă pot întoarce acasă cu câteva sute de cadre, cu care să pot demonstra că tuningul la noi în țară a depășit de mult etapa în care dacia berlina era cool cu 3 eleroane. Din păcate nu este asa. In continuare exista S-Klasse modificat super-sport, oameni care cred ca dacă și-au lipit un shopping list pe mașina înseamna că este modificată cu ceva, sau pur și simplu modele stock aduse la vânzare, promovate împreună cu jante de un bun gust mai mult sau mai puțin îndoielnic.

Totuși a existat și o parte pozitivă: apariția mașinilor clasice la evenimente mondene de gen. Puține, dar de bun gust au fost praful de sare aruncat în tocana de mașini înghesuite sub cupola Romexpo. Din păcate aglomerația și lumina insuficientă mă previn să vi le pot prezenta în totalitate.

Puținele poze reușite mai arata o stare fapt, cunoscută de altfel de toată lumea: sex sells! Un ambalaj foarte bine gândit vinde ușor un produs mediocru!

Pozele le găsiți în totalitatea lor în rubrica Fotografii – TUNING SHOW 2011

Nota bene: exista posibilitatea ca anumite modele din expoziție să nu fie cuprinse sau caracterizate de textul de mai sus, iar eu, din motive subiective să fi trecut pe lângă ele și să nu le fi remarcat!

Posted in Diverse | Leave a comment

Conacul Hagi Tudorache

Ca mai toate obiectele de artă și proprietatea Hagi Tudorache din Grădiștea a apărut în urma pasiunii pentru frumos și artă a unor oameni cu viziune. Povestea ei începe cu Tudor Tudoran ce a văzut lumina zilei în 1768, la Curtea de Argeș. Copil fiind a luat calea Bucureștiului și a ajuns în slujba jupanului Tudorache Hagiul ce deținea prăvălii de lipscănie în Hanul Sf.Gheorghe. Prin muncă, pricepere și devotament tânărul a reușit să intre în gratiile hagiului, devenind în cele din urma singurul său moștenitor. Prăvălia, dar și restul bunurilor au intrat în patrimoniul tânărului ce a avut un singur angajament de respectat: preluarea numeului bătrânului. Astfel Tudor Hagi Tudorache face primul pas spre gloria negustorească pe care a cunoscut-o pana la sfârșitul vieții.

In 1805 se căsătorește cu Elena, fiica logofătului Fierea cu care rămâne împreuna până la sfârșitul vieții acesteia în 1845. Șapte copii supraviețuiesc, dintre care 4 băieți și 3 fete. Băieții continuă, conform obiceiului meseria tatălui și încep, ca și acesta de la meseria de băiat de prăvălie urmând spre maturitate a face studii de specialitate.

Astfel, familia Tudorache își mărește influenta și achiziționează proprietăți și magazine în spațiul dintre Bucuresti și Leipzig, controlând la un moment dat peste doua sute de prăvălii. Geniul tatălui se face simțit încă o data, când inventează practic comerțul ambulant în tara noastră și trimite pe drumuri căruțe cu coviltir și rafturi pline cu tot ceea nu se găsea, dar era de trebuință în mediul rural: ață, ace, pânză etc. Afacerea a cunoscut un succes rapid și a consolidat afacerea deja creata, ajutând la cunoașterea numelui familiei în sfere din ce în ce mai înalte.

Hagi Tudorache moare la 1848, dar urmașii acestuia duc numele familiei mai departe cu pricepere, formând “Banca Costache Tudorache”, dar si achiziționând alte proprietăți și prăvălii.

In anul 1895 se pune piatra de temelie a conacului G. Hagi Tudorache (sau Theodoraky) pe malul sudic al lacului Căldărușani, în satul Măxineni al comunei Grădiștea. Satul, asa cum apare in  Dicționarul Geografic al județului Ilfov publicat în anul 1892, este in mare parte proprietatea lui G. Hagi Tudorache si anume 435 ha din 535 ha. Acesta cultiva pe moşia sa, la 1892, 210 ha iar alte 40 de ha erau sterpe, 50 de islaz si 135 de pădure.

In aceste condiţii arhitectul Ruher proiectează reşedinţa de vara a familiei Tudorache, o construcție somptuoasă nu prin dimensiuni, ci prin arhitectura și decorațiuni de bun gust, evocând cu succes eleganta arhitectura a sfârșitului de secol nouăsprezece.

In anul 1949 familia Tudorache este deposedată de proprietăți prin decretul 83/1949. Conacul din comuna Grădiștea ajunge în patrimoniul comunal și este folosit inițial ca scoală, iar din februarie 1976 pana în 1988 are rol de autobază pentru compania Transcom. Ulterior, Transcom a obținut titlul de proprietate seria M09 nr. 0521, eliberat de Ministerul Transporturilor la data de 09.01.1996.

Destinul tragic al conacului se continua și astăzi, întrucât aceeași companie ce a intrat fără nici un drept în posesia proprietății dorește sa-l dărâme și a atacat în instanta clasarea imobilului. Din ultimele informații însa se pare că, deși trăim într-un sistem greoi și corupt clasarea conacului este iminenta, iar împotriva directorului Transcom este depusa o plângere penala de către Serviciul de Investigații Criminale, Biroul de Combatere a Infracțiunilor contra Patrimoniului.

Cu speranța ca integritatea câtorva oameni vor putea reda conacului gloria de odinioară închei cu gândul ca, în caz contrar, ma număr printre fericiții care au apucat sa-i calce pragul și au apucat să se minuneze de un tip de arhitectura eclectic-pitoresc dispărut parca din conștiința națională și inimaginabil pentru zile noastre.

– Albumul se continuă în secțiunea fotografii –

Fotografiile făcute în aceasta locație reprezinta modul personal în care am găsit atmosfera actuală: încărcată de stil, dar batjocorită de oameni fără căpătâi. Cum soarele, în diferite civilizații de-a-lungul timpului era sărbătorit ca cel care aduce speranța de viată în fiecare zi, la fel am considerat și eu în abordarea subiectului razele ce pătrund în camerele conacului.

Va urma …

Posted in Jurnal de călătorie | 1 Comment

Prima zi!

Un Blog pornește ca oricare altul. Cuiva ii vine o idee, își descoperă o pasiune, are ceva de zis și se apuca sa împărtășească lumii … indiferent dacă o interesează sau nu.  In cazul meu este vorba despre o pasiune, o dorință de a împărtășii lumii ideile și viziunile mele prin fotografie. Mi-am descoperit târziu în viata aceasta pasiune și de câteva luni încerc cu disperare sa comprim timpul pierdut. Așadar, din momentul în care mi-am dat seama ca pot picta cu un singur click am fost marcat.

Momentul efectiv când am realizat ca sunt pierdut acestei lumi a fost într-o zi în care, ma trezisem ca de obicei cu un chef nebun de a pleca cu aparatul la spinare. Îmi pun cafeaua în ceașca, îmi iau țigara și o aprind contemplând la destinații. A fost necesar sa arunc doar un ochi pe geam pentru a observa norii  negri prezenți în toate direcțiile și ca va fi complicat pentru mine sa găsesc ceva interesant de fotografiat. Cu toate astea mi-am luat aparatul și am început sa cobor alene pe scările blocului. Etaj după etaj coboram gândindu-ma încotro sa o iau și ce anume ar merita fotografiat intre asa nori negri. La un moment dat mi-a captat atenția o pata bleu de culoare și, coborând încă un etaj am aruncat o privire pe geamul de pe casa scării ,ce privește înspre spatele blocului. Ceea ce remarcasem cu un etaj mai sus era un cer parțial senin, iar norii erau albi și pufoși. Ajuns jos am reușit sa observ pe de-a-ntregul minunea: cerul era splendid și plin de nori interesanți pe partea asta a blocului. Am rămas în loc câteva minute și am admirat diversele nuanțe de albastru, de alb și de gri din bolta ce mi se înfățișa. Apoi am continuat sa observ și alte culori: verdele tânăr al copacilor, rosul mașinilor și galbenul balansoarelor din parcul pentru copii. Când m-am trezit din admirație mi-am dat seama cu adevărat ca fără aceasta pasiune noua nu as fi stat niciodată sa admir cat de frumoase sunt lucrurile din jurul meu. Lucruri simple pe lângă care treceam în fiecare zi spre mașină. Asa a fost momentul meu de deslușire a unei pasiuni care stătea în mine latenta, iar eu nici nu visam sa o trezesc.

Va urma …

Posted in Despre mine | 2 Comments